Castelul Kálnoky

Satul și biserica au fost menționate în 1211 în diploma regelui Andrei al II-lea acordată Cavalerilor Teutoni din Țara Bârsei, sub numele de Nicolai Indagines. Puțin mai departe de sat se afla fosta fortăreață de graniță Tortyogo, din care mai sunt vizibile doar ruinele. Prima biserică a fost probabil dedicată Sfântului Nicolae și se afla pe un mic deal, la același nivel cu biserica actuală. Până în 1404 fusese probabil distrusă, deoarece nu este menționată în documentele din epocă. Satul s-a mutat pe locul actual după invazia tătarilor din 1241-1242. Biserica, care a fost demolată în 1771 din cauza stării sale deteriorate, a fost probabil construită în această perioadă. Noua biserică romano-catolică a fost construită între 1771 și 1775.

Familia Kálnoky îl consideră strămoșul lor pe Bence (Vincentius) Comes, care este menționat într-un document de origine îndoielnică din 1252. Se presupune că familia descinde din primul său fiu, István, care a luat numele Kálnoky la mijlocul secolului al XIV-lea. Potrivit tradiției, András, nepotul lui István, a făcut parte din garda privată a regelui Ungariei, Ludovic cel Mare și l-a salvat pe monarh de un urs, fapt în urma căruia familia a primit blazonul care înfățișează un urs rănit. În secolul al XVI-lea, familia s-a împărțit în două ramuri, iar cea care poartă titlul de conte de la sfârșitul secolului al XVII-lea există și astăzi. Membrii familiei au jucat roluri politice importante de-a lungul secolelor. În a doua jumătate a secolului al XVI-lea, Kálnoky Bálint a reușit să extindă proprietățile familiei. Până la sfârșitul secolului următor, familia va deține două castele și șase conace pe moșia lor de 1.000 de acri. Mai multe ramuri ale familiei s-au stins, iar printre ultimii Kálnoky rămași în Trei Scaune (teritoriu ce se regăsește azi în județele Covasna, Brașov, Bacău) ar trebui să o menționăm pe contesa Ludmilla Bees-Chrostin, văduva contelui Kálnoky Félix. Ea a fost o susținătoare generoasă a parohiei romano-catolice din Valea Crișului și era cunoscută și ca marea doamnă a educației fetelor din regiune. De asemenea, a înființat mai multe fundații pentru educația copiilor săraci. Întrucât nu a avut copii, l-a adoptat pe Kálnoky Hugo (II), care a devenit ultimul stăpân al moșiei din regiunea Trei Scaune. El a contribuit, de asemenea, la patronajul familiei în ceea ce privește biserica și artele: cu sprijinul său, biserica-monument din Ghelnița a fost restaurată în 1932. După schimbarea regimului, nepotul său Kálnoky Tibor a recuperat patrimoniul familiei.

Perioada după naționalizare