Castelul Stubenberg

Satul a fost menționat pentru prima dată într-un document din 1217, în care sunt evidențiați soldații secui din cetatea Biharea. Primul proprietar al așezării a fost Péter, fiul lui Dorog din clanul Gutkeled. Familia Dorog a deținut așezarea până la sfârșitul secolului al XIV-lea. La începutul secolului al XV-lea, satul a trecut în mâinile familiei Zólyomi, care a dobândit dreptul de a ține târguri în 1417. În a doua jumătate a secolului, aceștia au primit permisiunea de a construi un castel din lemn sau piatră pe o insulă în apropiere. Castelul, care a fost distrus în 1517 și reconstruit, a fost ocupat de turci în 1661. Cronicarul turc Evlija Chelebi menționează, de asemenea, așezarea în jurnalul său de călătorie. În cadrul Păcii de la Vasvár, s-a ordonat demolarea și aruncarea în aer a castelului, care s-a executat în 1665. În secolul al XVII-lea, a trecut la familia Rákóczi și, în cele din urmă, la familia Dietrichstein. Piatra rămasă a fost folosită pentru construirea Castelului Stubenberg și a Bisericii Romano-Catolice. Biserica barocă a fost construită între 1764 și 1768 de către contele Johann Dietrichstein, proprietarul de atunci. Printre atracțiile satului se află și cramele, pivnițele: se practica viticultura de la sfârșitul secolului al XVI-lea. Plimbându-vă de-a lungul Drumului Vinului, puteți vedea peste 200 de pivnițe de vin numerotate, multe dintre ele construite în anii 1790.

Familia își are originea în Stiria (Austria de astăzi, cu sediul la Graz), iar prima atestare scrisă datează din secolul al XII-lea. Există două astfel de familii vechi în Stiria: Stubenberg și Herberstein. Stubenbergii i-au sprijinit economic pe Habsburgi și, prin urmare, au primit titlul de nobili, deținând astfel rangul de conte începând cu secolul al XV-lea. Odată cu sosirea lui Martin Luther în secolul al XVI-lea, o parte a familiei Stubenberg s-a convertit la protestantism. Convertirea nu a fost bine primită de împărat, astfel că toți nobilii protestanți au fost privați de proprietățile lor și au fost nevoiți să părăsească țara. Astfel, unii dintre Stubenberg au emigrat și în alte state germane. Cu toate acestea, împăratul i-a obligat pe cei care au rămas catolici și au rămas în Stiria să îi sprijine pe protestanții care au plecat. Interesant este faptul că un membru al familiei, Ulrich von Stubenberg, a luat parte și el la cruciade, pierzându-și viața în Damietta, un oraș portuar egiptean.

În cea ce privește Ungaria, cei doi membri ai familiei, baronul Wolf(gang) și Johann Wilhelm Stubenberg, au fost naturalizați la Dieta din 1655. În 1784, moșia de la Săcueni apare ca fiind în proprietatea familiei Stubenberg, iar castelul a fost dobândit prin căsătoria cu contesa Anna Saurau. Începând cu mijlocul anilor 1800, a fost revitalizat.

În secolul al XVII-lea, după Războiul de Independență condus de Ferenc Rákóczi al II-lea, moșia a fost cedată mai multor familii, fideli împăratului. Printre acestea, merită menționată familia Dietrichstein. Josef Dietrichstein a fost șambelanul Mariei Tereza, iar fiul său, Josef, s-a mutat aici la Săcueni și a construit un castel încă de la mijlocul secolului al XVIII-lea. Aripa de vest a fost construită în același timp cu biserica. Blazonul contelui de deasupra intrării indică anul 1768, când probabil a fost finalizată construcția. Pe partea dinspre curte a castelului se află un coridor boltit și o cale de acces pentru trăsuri, cu timpan. De la capătul dinspre biserică al coridorului, familia contelui se putea apropia de galeria închisă și putea asculta slujba. Potrivit tradiției orale, sobele de majolică albă, care puteau fi alimentate din exterior, au fost aduse din castelul din Viena. Domeniul a ajuns la familia Stubenberg prin căsătorie. Noul proprietar a pus să se construiască un hambar imens în 1840. O nouă aripă a fost construită pe partea de nord în 1906, perpendicular pe castelul baroc. În concordanță cu poziția sa pe versant, fațada care dă spre drumul principal are un etaj, în timp ce cea care dă spre curte este la parter. Clădirea includea o oranjerie și o seră vitrată, care este și azi o priveliște impresionantă, chiar și în starea sa de ruină. Parcul din jurul castelului este presărat cu arbori, stejari de mlaștină, frasini și specii exotice. Dintre bazinele de piatră, statuile și foișoarele, doar statuia unui vultur cu aripile pe jumătate întinse mai poate fi văzută în prezent deasupra unui bazin, pe partea dinspre piața principală.

Perioada de după naționalizare

Mulți dintre urmași au murit în cel de-al Doilea Război Mondial. Ernst Stubenberg, ultimul proprietar, a crescut pe moșie, dar copiii săi nu s-au mai născut acolo. A fost prizonier de război britanic după cel de-al Doilea Război Mondial și s-a întors în Austria în 1946. După naționalizare, castelul a avut, din păcate, o soartă tipică. Sobele și mobilierul valoros din aripa veche au fost pierdute, iar majoritatea tablourilor au fost decupate din ramele pe care le considerau mai valoroase și pânzele au fost aruncate. Castelul a fost folosit ca grânar, iar cărțile din bibliotecă au fost împrăștiate și duse la macerat. În 1954 aici a fost deschisă prima școală secundară din regiunea Valea Ierului. În parc au fost ridicate case și clădiri noi. Urmașii lui Stubenberg nu au mai recuperat niciodată castelul. Curtea Europeană a Drepturilor Omului de la Strasbourg a respins cererea lor pe motiv că aderarea României și semnarea tratatului de aderare la UE au avut loc mult mai târziu decât moartea ultimului moștenitor Stubenberg și succesiunea. În prezent, o aripă este o casă de copii, iar cealaltă aripă urmează să fie pusă la dispoziție pentru turism.